În Iran există Institutul de Stat pentru Dezvoltarea Intelectuală a Copiilor. Au interzis păpușile Barbie. Orwell, frate!

Prezent la Buzău pentru a-și lansa o nouă carte de mare respirație spirituală și paranormală, guru Dan Puric, născut la Siriu, județul Buzău, s-a declarat categoric împotriva electrificării zonei montane Siriu. “Sigur că electrificarea este un act de civilizaţie numai că în doi ani aici va fi ca pe Valea Prahovei. Acest pămînt are o vibraţie. Aici s-a născut Vasile Voiculescu şi e de ajuns… există o vibraţie extraordinară. Este un judeţ rămas virgin, încă o necunoscută. Aici eu am copilărit şi sînt mari energii cu totul şi cu totul speciale. Sigur că electrificarea trebuie făcută, însă cu anumite reguli. Buzăul este unul din fondurile cinegetice şi piscicole cele mai importante din Europa”, a declarat acesta.

Iată ce-l arde pe Puric, faptul că zona se va dezvolta economic și se va distruge, domnule, vibrația spirituală care îi dă gâdilici pe creier. Și da, legătura dintre distrugerea fondurilor cinegetice și piscicole și curentul electric este foarte cunoscută și pe deplin demonstrată în lucrările și vorbele înțelepte ale lui Eminescu, Țuțea, Voiculescu, Burebista și alți morți cu care Puric obișnuiește să stea la taclale. Să întrebăm și oamenii de pe acolo, vreți, mă, curent sau vă ajung lumânările? Că uite, Puric zice că aveți ceva vibrații, ce vă mai trebuie bec?! Paranormalilor! Vibratoare ce sunteți!

Reforma din educație merge mai departe victorioasă. Respectând prețioasele indicații ale ministrului Funeriu prezentate în documentul de geniu numit Foaie de parcurs, în școli s-au montat la intrare aparate la care elevii, atunci când vin și pleacă, trebuie să prezinte o cartelă electronică pe care sunt obligați acum, la început de semestru, să o cumpere cu 8 lei, sub amenințarea expresă că dacă nu scot banul nu vor mai fi lăsați să intre. Totul chipurile pentru lupta împotriva absenteismului. Aiurea, totul pentru bani, totul pentru Partid. Cine nu venea la școală oricum își lua absențe în catalog. Acum o să apară pe calculatorul sistemului din școală că nu a venit în acea zi pe acolo. Și? La ce bun? Va fi teleportat instantaneu, printr-o tehnologie sf, chiulangiul din bar sau din pat direct în sala de clasă? Vin alegerile, așa că mai inventăm ceva și-i obligăm pe fraieri să bage mâna în buzunar, că doar învățământul de stat este gratuit, dar pe bani.

Constituția României
“Articolul 39
Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfăsura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme.”

Așadar, ce este acela un “miting autorizat”?

O chestiune de onoare

Printre copii, înjurătura supremă este cea de mamă. Poți să zici de tata, de frate, de soră, mă rog, tot neamul, mă poți face cum vrei, nu mă supăr. Țin la vorbe. Totul până la înjurătura de mamă, când brusc lucrurile iau o întorsătură serioasă, iar discuția care până atunci se menținea într-un echilibru instabil pe linia de demarcație dintre glumă și ceartă trece într-un registru grav. Și asta nu neapărat pentru că pomenirea mamei ar lovi mai puternic în sensibilitatea de țânc cu pumnii strânși pentru bătaia de pe maidan, ci pentru că există un fel de datorie morală în apărarea onoarei a ceea ce este considerat deasupra glumei, dincolo de ceea ce este permis de regulă printre multele răutăți de care sunt copiii capabili. Totul până la maică-mea, bă, așa că ia d-aici!
Până la urmă, toate manifestațiile din ultimele două zile au drept explicație același mecanism. Lumea a ieșit revoltată în stradă nu pentru că ar fi citit cu lupa proiectul legii sănătății, nu pentru că a înțeles ceva din toate discuțiile tehnice sau goale de conținut de la televizor. Dacă ar fi fost vorba doar de atât ar fi vegetat în continuare. Atunci când s-au închis spitale nu au fost proteste de o asemenea amploare. Atacul golănesc în direct la televizor al lui Băsescu la adresa lui Raed Arafat a echivalat cu o înjurătură de mamă. Acel “Ghici ghicitoarea mea, cine va pleca?” i-a scos pe oameni din amorțeală, pentru că doctorul Arafat, prin ceea ce a făcut pentru români, a trecut în conștiința colectivă drept demn de apărat. De aceea de la început oamenii au strigat împotriva lui Băsescu, protestele fiind clar personalizate.
Mai este oare printre români un astfel de om pentru care să ieși în stradă?

Pot fi cuvintele interzise? Pot fi ele vânate prin colțuri de minte, legate fedeleș la gură și târâte în piața publică pentru a fi arse pe rug în uralele gloatei? Se pare că da, de vreme ce într-un orășel din Franța nu te mai poți adresa unei tinere cu “domnișoară”. Nu e bine, ăsta e motiv de discriminare și trebuie să dispară, cuvântul indică statutul marital, în timp ce pentru bărbați nu există un astfel de echivalent. Bineînțeles, Mihaela Miroiu, feminista de pe malul Dâmboviței, nu putea scăpa ocazia de a lăuda o astfel de decizie și de a-și exprima tristețea că la noi nu este posibil așa ceva, din motive de primitivism cultural, pare-se. Uneori e bine să fii la margine de lume, dacă lumea o ia razna.

Cazurile cu copii grav bolnavi care au nevoie de bani, mulţi bani pentru operaţii şi tratamente în străinătate. Parcă mai multe în preajma Crăciunului, sau doar o sensibilitate mai mare în a le recepta. Nu avem bani pentru bolile copiilor noştri, dar construim catedrale ale mântuirii neamului, în loc de spitale ale vindecării neamului. Desigur, sunt şi alte căi prin care banii se distribuie şi sunt cheltuiţi aiurea, dar parcă nimeni nu îi întrece pe preoţi în linguşeală, dispreţ faţă de oameni şi tenacitate în parazitarea cetăţii. Să-l roage pe şeful lor atotbun şi atotputernic să-i vindece pe copiii aceştia, iar dacă leucemia, malformaţiile cardiace şi alte nenorociri dispar din viaţa micuţilor, mă duc şi muncesc până la epuizare la catedrala cea mult dorită sau la bisericile noi de prin fiecare cartier. Aşa că mai încet cu lecţiile despre milostivenie şi vânturatul de rochii negre şi cădelniţe.

Este din ce în ce mai urât. Oamenii stau să plesnească de nervi, au priviri reci, întunecate. Colindele par a suna a cântece de mort, vestea cea bună vine pe un portativ negru. Răutăţi gratuite, ca de altfel toate răutăţile. Sentimentul că ceva stă să se întâmple şi nu e deloc bun. Parcă niciodată aşteptarea Crăciunului nu a mai fost atât de tensionată. Vine ca o mântuire în care nu mai crede nimeni, o piesă proastă la care nu te mai oboseşti nici să fluieri regizorul şi actorii. Măcar de-ar ninge puţin.