O chestiune de onoare
by aristocle
Printre copii, înjurătura supremă este cea de mamă. Poți să zici de tata, de frate, de soră, mă rog, tot neamul, mă poți face cum vrei, nu mă supăr. Țin la vorbe. Totul până la înjurătura de mamă, când brusc lucrurile iau o întorsătură serioasă, iar discuția care până atunci se menținea într-un echilibru instabil pe linia de demarcație dintre glumă și ceartă trece într-un registru grav. Și asta nu neapărat pentru că pomenirea mamei ar lovi mai puternic în sensibilitatea de țânc cu pumnii strânși pentru bătaia de pe maidan, ci pentru că există un fel de datorie morală în apărarea onoarei a ceea ce este considerat deasupra glumei, dincolo de ceea ce este permis de regulă printre multele răutăți de care sunt copiii capabili. Totul până la maică-mea, bă, așa că ia d-aici!
Până la urmă, toate manifestațiile din ultimele două zile au drept explicație același mecanism. Lumea a ieșit revoltată în stradă nu pentru că ar fi citit cu lupa proiectul legii sănătății, nu pentru că a înțeles ceva din toate discuțiile tehnice sau goale de conținut de la televizor. Dacă ar fi fost vorba doar de atât ar fi vegetat în continuare. Atunci când s-au închis spitale nu au fost proteste de o asemenea amploare. Atacul golănesc în direct la televizor al lui Băsescu la adresa lui Raed Arafat a echivalat cu o înjurătură de mamă. Acel “Ghici ghicitoarea mea, cine va pleca?” i-a scos pe oameni din amorțeală, pentru că doctorul Arafat, prin ceea ce a făcut pentru români, a trecut în conștiința colectivă drept demn de apărat. De aceea de la început oamenii au strigat împotriva lui Băsescu, protestele fiind clar personalizate.
Mai este oare printre români un astfel de om pentru care să ieși în stradă?
